Hai sa ne-ntalnim sambata seara...

Ce fel de om sa fii sa te apuci ca sambata seara, cand lumea merge in club sau la o bere in pub si strazile se destind dupa o saptamana incrancenata de lipsuri, stres si nesiguranta, sa te infiintezi la televizor sa faci politica? Pare atat de ireal de parca nici n-am fi din acelasi regn cu astfel de oameni. N-aveti treaba? Va e chiar atat de frica si va faceti din latrat o meserie?

Va ziceti jurnalisti. Lasati… Sunteti o increngatura sinistra de afaceristi mafioti, care sug la aceeasi tzatza ca politicienii si va vine greu apoi sa muscati tzatza la care sugeti. V-ati contaminat cu iluzia de putere si sunteti acum in imposibilitatea de a avea o parere cu adevarat critica, pentru ca trebuie sa tineti partea celor in ale caror cercuri va invartiti. Ati auzit de Serge Halimi? N-ati auzit, “ziaristii” lu’ peste, asa cum multi dintre voi nu stiu ce e exact lead-ul, dar ati invatat meserie vazand si facand. Asta a fost un om destept care vorbea despre acesta noua rasa, aparuta in Franta cand noi abia ne gandeam la presa ca la literatura, de jurnalistii apropiati puternicilor zilei, care s-au “dedulcit” la trufandalele puterii si nu mai pot trai altfel, fiind gata sa faca orice compromis pentru a-si pastra statutul.

Fiecare dintre voi are un mort in dulap, o afacere dubioasa, o casutza primita desi nu avea dreptul, un privilegiu smuls cu legitimatia de presa si amenintarea implicita ca altfel te aranjeaza el. Asta inseamna pentru voi jurnalisti. Restul sunt prosti care nu stiu sa faca “bani”, cum spunea un celebru reprezentant al presei, cinstit dar nu sarac, ce-si fatzaie masinile de fitze si amantele prin parcarile televiziunilor.

Normal ca astfel de oameni n-au sambata, n-au duminica. Pentru ca n-au niciun Dumnezeu. Si mesteca notiuni marete, pe care le inscriu in fisa de post a meseriei de jurnalist ca ti se face greata. Greata ca faci parte din majoritatea tacuta, ce va fi mereu taxata pe teren pentru mizeriile unor smecheri cu legitimatie, greata ca, fiind onest, poti fi acuzat ca esti invidios pe parvenirile lor. Ca nu poti si tu sa te “ajungi” si de-aia latri... E asa usor sa ajungi lichea. Uitati-va la televizor sambata seara.

Studenti si artisti pentru copii autisti

Un grup de studenti la Psihologie si Stiinte Politice ii aduc pe Suie Paparude, Vunk, K1, Radu Captari, Andreea Uta si altii pe scena The Silver Church din capitala pentru un concert caritabil dedicat unor copii autisti. Joi, de la ora 19:00, ii puteti cunoaste la Casa Studentilor pe Mihnea (2 ani), Andrei si Ovidiu (7 ani) si Alin (7 ani si jumatate), patru copii autisti care au nevoie de ajutor pentru a continua terapia comportamentala. „Credem ca Romania nu se poate schimba pe cale politica, noi insa, impreuna, putem influenta calea politicului. Suntem presati de timp! Schimbarea trebuie sa inceapa cu fiecare dintre noi. Este si responsabilitatea noastra, a tinerilor, ca generatiile viitoare sa creasca intr-un stat de drept”, spun initiatorii evenimentului caritabil. Pretul biletului la concert este de 20 de RON.

Alb

Nu vreau sa incep cu o intrebare. Sau cu o mirare. Sau cu o revolta ori alta stare ce ar necesita folosirea unui semn de punctuatie mai cu mot. Chiar o sa ma straduiesc sa scriu fara mutrite, si smiley faces, si exclamari si intrebari.
I-am invidiat intotdeauna, recunosc, si de-aia m-au invins intotdeauna. Oamenii care vorbesc peste mine si pentru care dialogul devine monolog. M-am oprit mereu prima si le-am facut loc. Oamenii care merg pe strada facandu-si poteca prin mijlocul trotuarului ca si cum ar fi plantatia mamei lor. I-am evitat si am pasit lateral privind taranul in ochi. Oameni care, neabatuti, isi ating scopurile, fara sa tina seama de pareri, de victime, de consecinte. Aia despre care se spune cu admiratie ca reusesc tot ce-si pun in cap sau calca pe cadavre. Recunosc: mereu m-am pierdut in „detaliile” celorlalti. Am folosit ghilimelele, ma iertati. E un semn de punctuatie destul de complicat si asta. Si detaliile astea s-au adunat la mine multe, multe si unii ar spune ca m-au tinut in loc. Se poate, dar nu pot sa-mi astup urechile si sa ma busesc in oameni doar pentru scopurile mele. Nu mai cred ca scopul scuza mijloacele. M-am pierdut pe drum, ar spune altii.

Ma uit la televizor si vad numai bovine care te-ar calca in picioare pe trotuar daca nu te-ai feri, care vorbesc betii de cuvinte, fara sa se asculte, fara sa polemizeze, ci doar isi croiesc poteca vorbelor pe acelasi fagas meschin al propriului interes. Dar isi justifica fiecare buseala, fiecare puseu de surzenie, fiecare victima si crima morala sau reala cu alte cuvinte care ne privesc si pe noi. Votez in alb. Si o sa va rog sa ma scuzati ca folosesc semnul ala enervant, care goleste de profunzime orice propozitie are inainte, semnul ala format dintr-un bat, ca un deget mijlociu ridicat, si un punct la baza, ca o flegma: Dracu’ sa va ia!

Cantec

“Cuvintele isi pierd caldura”. Asa spune cantecul si nu poate fi decat asa. Si cuvintele au anotimpurile lor. Cu cat le incingi in aceleasi hore de propozitii, cu atat ele isi pierd sensul, se sting in urechile celuilalt. Astfel, cuvintele trebuie sa devina din ce in ce mai dure, mai rele, mai ascutite, mai mature. Mai triste. Cuvintele triste si rele ajung sa sparga monotonia cuvintelor bune, luate ca atare, ne-pretuite. Doar blestemele, rautatile si exagerarile mai ating. Vine un moment in care cuvintele ingheata. Depinde de tine sa faca flori scanteietoare.

Inteleg

Acum am inteles. Nu ma mai agit (mint, de fapt), nu ma mai dau de ceasul mortii ca de ce, ca pentru ce, ca cine. Asa ne este dat sa fim. Si nu ne vom schimba niciodata.

Am vazut „Calatoria lui Gruber”, un film foarte bun, in care actorii romani joaca impecabil, si am priceput: la fel de indolenti, ingamfati cu cei care vin sa ne ceara o favoare sau in functia in care avem controlul asupra altora eram si in alte vremuri. Si atunci am speriat rigoarea nemtilor cu impreciziile, intarzierile, delasarea si abrambureala noastra. Si atunci am lasat cu gura cascata alte natii cand nu ne tineam de cuvant si tavaleam luxul cel mai orbitor in mizeria si imbacseala cea mai pura. Acum inteleg deplin. Nu putem fi altfel.

Poate ca am fost lasati asa ca sa compensam cu alte calitati. Poate „geniile” astea pline de creativitate nu se puteau naste decat in haosul cel mai innebunitor. Poate ca toata dezordinea exterioara e samanta unor idei scanteietoare care, in medii mai asezate si mai normale, nu pot aparea. Cine stie? E drept ca am vazut multi romani straluciti care, smulsi din mediul natural, au esuat. Nu s-au putut obisnui cu locurile in care totul e pus la punct, in care n-a mai trebuit sa se chinuie sa-si pastreze mintile intregi. Am vazut, in schimb, si oameni care si-au gasit sensul si viata adevarata dupa ce au parasit tara.

Da, cred ca asa ne e dat sa traim. Si incercarile noastre de a ordona dezastrul din societatea romaneasca sunt poate impotriva firii. Asa cum la scoala invatam ca majoritatea geniilor au trait in mizerie si numai din mizerie au putut crea capodopere, poate ca asta e destinul nostru si trebuie sa traim mizerabil pentru a fi, fiecare dintre noi, un geniu romantic, rupt in fund, cu nervii ferfenita, dar creator de diverse.

Poate ca goana dupa subtrefugii ne duce pe noi, romanii, in zone in care un suedez civilizat n-are cum sa ajunga. Ma intreb. Poate ca exista o ratiune a chinului la care suntem supusi generatie de generatie. M-ar intrista sa aflu ca doar prostia conducatorilor ne-a tinut mereu in bezna.
Asa ca trebuie sa fie o ratiune superioara a destinului de mana a doua la care suntem supusi. Da, acum inteleg. Dar inca nu pot accepta pe deplin.

Bitter sweet candy

Madonna e perfecta. Arata mortal, cu trupul ferm, neferindu-se de pozitii care nu avantajeaza 90% dintre femei, cu parul blond cu radacinile inchise, cu buzele rosii si zambetul impertinent si strengaresc, care e neschimbat de cand era o pustoaica tupeista.

Stie pe ce butoane sa apese ca sa ajunga la sufletul publicului si nu se multumeste decat cu superlativul: dansatori impecabili, imagini spectaculoase combinate cu remixuri ce fac din alti „artistii” osificati in doua-trei hituri - niste dinozauri prafuiti. Are energie, transmite mesaje, mai o kabbalah, mai un „opriti incalzirea globala si razboiul”, mai „nu va lasati prostiti de consumism”. Iti da senzatia ca esti destept si nu te pot inghiti rahaturile astea capitaliste. Al caror produs e ea insasi.

Madonna e indracita si danseaza de stai cu sufletul la gura pentru inima ei in fiecare secunda. Impinge limitele si rade facand asta. Mereu a facut chestia asta si i-a mers.

La noi, Madonna a sfeclit-o cu mesajele antidiscriminare, destul de ambigue pana cand le-a explicitat in cuvinte, vazand reactiile contradictorii ale publicului.

O parte dintre oameni au fost vexati si enervati: inca una din State care ne confunda cu tiganii, ne vorbeste in tiganeste si are pretentia sa o intelegem. Nici la Madonna nu scapam de tiganeala, oricat de tare a fost combinatia melodiei „la Isla Bonita” cu vioara indracita a unui tigan rus...

Au fost altii care n-au venit la un concert cu chef de lectii moralizatoare, de melodii-statement si alte bullshit-uri americane. Si ei au fluierat, au huiduit si s-au enervat. Trecem prin criza, fiecare si-a rupt de la gura pentru concertul asta la care a venit sa se distreze, sa evadeze si vii tu, diva, tocmai din America sa-mi explici cum e treaba in Ferentari si Europa de Est.

Si au mai fost cei care s-au bucurat de muzica, pur si simplu: fie iubitori ai talentului meserias al celor de pe scena, fie suflete parate de manelisti. Ei au dansat si s-au simtit bine, in ciuda prafului sufocant de pe cele doua gazoane, a vizibilitatii reduse, chiar si la cele doua monitoare.

Plusuri ale concertului:

- show beton, asteptai mereu sa vezi ce va urma (mi-a placut mult momentul japonez al spectacolului, cel cu imaginile din intreaga lume pe melodia „Miles away” si momentul tiganesc.
- dansatori extraordinari
- momente perfect dozate ca intensitate si ritm
- Madonna si-a atins cota de controversa

Minusuri:

- praf
- playback pe final (asa ni s-a parut unora...). prefer falsari cinstite decat o voce pe care o pot asculta pe CD acasa
- asteptarea de peste o ora (diva-diva, dar au platit oamenii bilet si unii mai si muncesc a doua zi)
- publicul amorf de la tribuna si nu numai
- finalul brusc (am inteles ca „game over”, dar chiar asa? Probabil si publicul a contribuit la absenta bisurilor pentru ca, imediat ce s-a stins scena si a aparut pe monitoare „game over”, lumea s-a bulucit spre iesire)

P.S. Nu mai merg in veci la un concert. Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o la primul meci pe stadion. Dezamagitor, pierd fazele cele mai importante, ma enerveaza multimea, etc...
Foto: webworks.ro

Scrisoare pentru ochelaristi

Dragi ochelaristi,
De ce nu va organizati in sindicate? De ce nu spuneti lumii toate neplacerile pe care trebuie sa le suferiti de cand sunteti mici si parintii decid sa va puna inca o pereche de ochi pentru a vedea lumea mai bine, iar prietenii din fata blocului deodata nu va mai striga pe nume, ci nu va scot din „aragaz cu patru ochi” si „ochelaristo”; si pana ajungeti oameni mari, dependenti de doua bucati de sticla cu toarte ca sa vedeti riduri, zambete si scrisul marunt de pe ambalaje.

Da, de azi am intrat in randul vostru si stiu ce inseamna. Ma doare fizic, in primul rand, ca port ochelari. In prima zi urechile m-au terminat, desi ochelarii nu sunt nici prea grei, nici prea stramti. Nasul rezista stoic, desi nu gasesc locul potrivit pentru ei. Mi se pare ca ba sunt prea sus - si arat ca un desen animat cu ochii mariti de groaza, ba prea jos - si seman cu o bunicuta sfatoasa.

Apoi mai sunt unghiurile. O, Dumnezeule mare! De ce lumea nu mai e cum a fost? De ce atunci cand trebuie sa ocolesc un obiect, o cladire, un stalp acestea isi schimba pozitia si le „sterg” ba cu un cot, ba cu umarul? Si ba se apropie, ba se departeaza, pentru ca mai apoi sa mi se arate cu o claritate care ma ingrozeste. N-am vazut niciodata lucrurile atat de limpede, mereu am pus de la mine ceva in imaginea din fata ochilor pentru a o intregi, i-am lasat spatiu de poezie, de vedenie, de chiorala totala, numiti-o cum doriti.

Nu mai vorbesc de alte dureri: sa ajung eu sa port ochelari, sa depind de un obiect care, in momentul de fata, mai mult imi da batai de cap, dar nici nu ma lasa sa ma descurc fara ei?... Protestez, ma revolt, vreau un sindicat al ochelaristilor care sa aiba concediu de acomodare cu noul organ, sa li se plateasca daune morale pentru fiecare jignire pe care o iau in trafic, pe strada si in orice alta situatie. (Am auzit eu cum il injura un nene pe un domn cu ochelari care ii taiase fata in intersectie... „Sa ma c... in ochelarii tai, chiompule!”)

P.S. Daca intr-o saptamana nu ma acomodez cu bicicletele pe nas - dezertez din tagma si imi voi purta cu mandrie dipotriile cu minus mult si privirea aburita de Marilyn Monroe in mizerie)